Ecouri şi reverberaţii – partea 2

Articolul de mai jos a fost primit prin poştă electronică în data de 11 martie 2013 de la un coleg care, la rugămintea mea, şi-a dat acordul să-l public pe acest blog. Dacă doriţi să copiaţi acest material şi să-l urcaţi în altă parte pe Internet sau să-l trimiteţi pur şi simplu pe mail, politeţea vă obligă să specificaţi sursa de provenienţă.

    Această replică am compus-o în urma răspunsului primit pe mail din partea unui camarad de armată, ca urmare a articolului cu titlul „Eşti SCLAV la stat” din 6 martie 2013. Iată nelămurirea sa:
    Bă, să ştii că de la un timp încoace îţi citesc mail-urile în întregime, chiar dacă sunt nişte romane şi depăşesc ca structură ceea ce eu numesc mail... însă la ăsta chiar n-am putut să mă abţin să nu răspund scurt, aşa cum îmi place mie:
    Ce „sclavagism” cunoaşte autorul în care sclavul rămâne cu ceva din munca lui? Eu nu am auzit de aşa ceva şi din punctul acesta de vedere mi se pare nul articolul... a, că în unele state oamenilor li se ia mai puţin iar în altele mai mult este într-adevăr o discuţie, dar să spui că în toată lumea oamenii sunt sclavi mi se pare expresia unei frustrări mult prea mare...
    Şi încă ceva, ce e cu albastru [n.t. – vezi articolul „Eşti SCLAV la stat”] e comentariul tău sau tot al autorului frustrat?
    R.V.

Ecouri şi reverberaţii – partea 2
(din ciclul: „Sîntem precum cîinele lui Pavlov”)

    Hai s-o luăm pe rînd.
1. Ce „sclavagism” cunoaşte autorul în care sclavul rămâne cu ceva din munca lui? Eu nu am auzit de aşa ceva şi din punctul acesta de vedere mi se pare nul articolul... a, că în unele state oamenilor li se ia mai puţin iar în altele mai mult este într-adevăr o discuţie, dar să spui că în toată lumea oamenii sunt sclavi mi se pare expresia unei frustrări mult prea mare...
    Salutare domnu R.V.,
    Probabil că dacă ăştia ţi-ar lua totul (absolut tot ce cîştigi), apoi te-ar lega în lanţuri, te-ar pune să tragi la galeră non-stop şi te-ar mai şi biciui, abia atunci ai începe într-adevăr să-ţi pui unele întrebări existenţiale.
    De aceea ni se creează nouă falsa impresie că sîntem liberi şi independenţi şi că putem să facem orice vrem, pentru că din cînd în cînd ni se lasă funia niţel mai lungă. Mă refer la funia cu care sîntem legaţi la gît şi priponiţi de ţăruş. Din acelaşi motiv nu ni se iau toţi banii pe care-i cîştigăm, pentru a ne da senzaţia de libertate. Crezi că dacă ni s-ar lua totul, lumea nu s-ar răscula?
    Explicaţia acestui fenomen de masă, prin care oamenii nu observă că sînt sclavi este foarte simplă. Datorită faptului că ne naştem într-o lume în care totul este controlat dinainte şi sîntem educaţi (a se citi „sîntem îndoctrinaţi”) să credem tot ceea ce ni se-ndeasă în creier, vom considera că aşa stau lucruile de cînd lumea. Întreg sistemul de asuprire şi toate cuştile invizibile în care sîntem crescuţi de mici ni se vor părea lucruri fireşti, din moment ce nimeni nu zice nimic în acest sens. Iar cu trecerea timpului, de la o generaţie la alta, ne-am obişnuit cu ele.

    Dacă zi de zi unui cîine domesticit îi pui la ora mesei, în castronul său, doar ciorbă în care înmoi nişte pîine şi, în plus, îl ţii mereu legat în lanţ, el va fi tentat să creadă că acela este singurul şi cel mai bun fel de hrană care există, şi că aceea va fi „libertatea”, doar atît cît îi permite lanţul să se mişte-n jurul cuştii. Acel căţel ajuns adult nu va şti niciodată ce gust are o bucată de mămăligă, o ciozvîrtă de carne cu fleică pe ea, cum este să roadă un os sau cum este să alerge liber pe-o cîmpie înverzită, după iepuri ori după bondari şi flurturi. Sau cum este să adulmece într-o pădure urma unui animal străin, nemaiîntîlnit pînă atunci.
   Ei bine, cam la fel se-ntîmplă şi cu specia umană. Şi nu de azi, de ieri, ci de milenii întregi! Faptul că părinţii şi bunicii nu ne-au spus aceste lucruri pînă acum, este pentru că şi ei la rîndu-le au fost crescuţi de părinţii lor în acelaşi sistem de convingeri şi credinţe, biserica, şcoala şi învăţămîntul avînd un rol covîrşitor în această privinţă.
    Uită-te şi tu cum am fost dresaţi în şcoală să repetăm pe de rost, ca papagalii, tot ceea ce ne spun profesorii sau ce este scris în manuale. Iar dacă la examen reuşim să punem pe hîrtie ce ni s-a îndesat în creier, înseamnă „c-am învăţat”. Prin urmare, vom fi recompensaţi precum cîinele lui Pavlov, servindu-ni-se tava cu mîncare. Se cheamă că vom trece examenul şi ni se va oferi o diplomă, lucru care ne va da o oarecare greutate în viaţă şi ne va face să ne simţim importanţi. Atît de importanţi, încît începem să umblăm cu nasul pe sus şi să uităm complet CINE SÎNTEM. Iar prin „CINE SÎNTEM” nu înţeleg un nume oarecare scris într-un certificat de naştere sau buletin de identitate, o funcţie ocupată la serviciu sau un rol într-o familie, ci altceva mult mai înalt (detalii altă dată – mă rog, lucrul acesta ar fi trebuit să-l intuiţi încă din luna iunie a anului trecut, cînd v-am trimis nişte linkuri video cu Kiesha Crowther, dar cine a avut timp sau chef să se uite la ele?...).
    Să revenim. Mai mult decît atît. Dacă în continuare vom face ceea ce ni se spune, vom fi angajaţi şi promovaţi foarte rapid pe un scaun mai înalt, într-o funcţie mai bine plătită, nedîndu-ne seama că astfel vom fi şi mai puternic controlaţi prin îndoctrinare! Vezi lozincile-alea idioate şi complet mincinoase, anume că „Munca l-a creat pe om!”; sau cea scrisă pe poarta de intrare a lagărelor naziste „Arbeit macht frei!” („Munca te face liber!”). Nimic mai fals, în realitate munca te face SCLAV!
    Şcoala, asemeni armatei, sînt două instituţii în care am fost spălaţi pe creier, fiind făcuţi să răspundem la comenzi precum roboţii, fără să mai gîndim cu propriul căpşor. Toţi copiii care în timpul şcolii sînt curioşi şi pun fel de fel de întrebări adiacente, dintre care unele foarte încuietoare pentru adulţi, sînt catalogaţi drept „copii problemă”, fiind descurajaţi din start să continue să facă acest lucru. Adio imaginaţie, adio hoinărit pe poteci neumblate!
    Creativitatea umană (mă refer la cea liberă şi neîngrădită, pe care-o avem cu toţii la vîrsta copilăriei) este omorîtă din faşă. De-a lungul vieţii, cum ridică unul capul mai sus decît ceilalţi, cum este redus la tăcere prin defăimare, ironizare, batjocură etc (sau chiar este eliminat la modul fizic – vezi schingiuirile şi arderile pe rug practicate de Biserica Catolică de-a lungul întregului Ev Mediu).

2. Şi încă ceva, ce e cu albastru e comentariul tău sau tot al autorului frustrat?
    Ceea ce este scris cu albastru sînt adăugirile mele, adică „ale celui de-al doilea frustrat”, ca să zic aşa.
    Am optat pentru varianta aceasta fiindcă altfel n-aţi fi avut cum să faceţi diferenţa între ce spune autorul articolului şi ce spun eu. În rest, semnăturile pseudo-umoristice (cu albastru), post-scriptumurile şi post-post-scriptumurile sînt ale mele, chiar dacă uneori le scriu cu negru, iar alteori cu albastru. Poţi verifica acest lucru dînd clic pe linkul de la sfîrşitul articolului, care te va redirecţiona către pagina respectivă, şi vei observa imediat diferenţa.
    La fel am colorat textul şi acum, ceva mai sus, în răspunsul trimis ţie, şi-am procedat astfel tot din dorinţa de-a face mai uşor deosebire între întrebările tale (pe care le-am pictat cu-n fel de gri-albăstrui şi-am înclinat literele) şi răspunsurile mele (pe care le-am scris cu negru). Mă gîndesc că-n cadrul unei scrisori în care dialogul se întrepătrunde, este mai intuitiv (pentru destinatar, în special, nu pentru expeditor, care le ştie pe dinafară, de cîte ori le-a modificat pînă s-ajungă la forma aceasta!) să separ şi optic ideile scrise de diverşi oameni, considerînd că astfel se va face mai lesne diferenţa între ce spun ei (autorii articolelor) şi ce spun eu (autorul scrisorii). Asta trecînd peste propriul stil de formulare a frazelor, care este caracteristic fiecăruia dintre noi. De cînd îţi tot trimit astfel de mail-uri (să fie un an de zile, dacă nu şi mai bine), m-aşteptam să observi imediat deosebirea dintre ce zice unul şi altul, dar mă rog, se pare dumneata nu le-ai citit cu atenţie sau nu le-ai parcurs în întregime (vezi răspunsul tău de mai jos).
    Pe de altă parte, matale spui că de ceva vreme „ai început să-mi citeşti mail-urile în întregime, chiar dacă sunt nişte romane şi depăşesc ca structură ceea ce tu numeşti mail..." Acesta-i un lucru îmbucurător, înseamnă că scrisorile au reuşit să-ţi trezească în cele din urmă măcar curiozitatea, dacă nu şi altceva.


PS: Să-mi spui, te rog, cînd te-ai săturat de mine şi vrei să te scot din listă. Nu trebuie să abuzez de bunăvoninţa ta, chiar dacă am fost camarazi de arme timp de 6 luni de zile, tu la plutonul 1, iar eu la plutonul 4.
    Aşadar, stimaţi telespectatori...

    În orice împrejurare, la munte sau la mare,
    Compania TR vă va răspunde la-ntrebare

Articolul de mai sus a fost primit prin poştă electronică în data de 11 martie 2013 de la un coleg care, la rugămintea mea, şi-a dat acordul să-l public pe acest blog. Dacă doriţi să copiaţi acest material şi să-l urcaţi în altă parte pe Internet sau să-l trimiteţi pur şi simplu pe mail, politeţea vă obligă să specificaţi sursa de provenienţă.